Leul românesc pare o monedă cu greutate insignifiantă azi. Românii preferă să calculeze prețurile în euro sau dolari, iar faptul că avem o monedă națională este luat drept un lucru natural. Cu toate acestea, deloc departe în istorie, conducătorii țării au luptat timp de un secol să câștige simplul drept de a avea o monedă națională. Acest lucru a fost posibil abia aproape de anii 1900, dar atunci când s-a întâmplat, leul avea o putere egală cu a francului.

38271-cinci_milioane_lei.jpgIdeea leului românesc a venit din… Olanda, iar istoria monedei naționale a început să fie scrisă în secolul a XVII-lea. Pe atunci, în Principatele Dunărene, se făceau plăți cu talerii olandezi - löwenthaler, tradus drept „talerul leului”. Pe monedă era desenat un leu, iar românii l-au prescurtat simplu drept „Leu”. Aceeași monedă a scris și istoria monedei bulgărești, „leva” însemnând tot leu. Chiar și denumirea dolarului american derivă tot din löwenthaler, prescurtat în acea regiune drep „daler” și citit „dalăr”. Leul olandezilor a fost folosit oficial în Țările Române până în a doua jumătate a secolului al XVIII, dar românii s-au raportat la el mult timp după aceea, din obișnuință, la fel cum se întâmplă în zilele noastre, după denominare și trecerea la RON.

În vremurile acelea, legile monetare erau un concept abstract. Existau teoretic, dar erau laxe și nimeni nu avea pretenția să fie aplicate. Zeci de valute străine au inundat piața locală și toate puteau fi folosite. Practic, puteai să cumperi cu orice monedă aveai, dar pentru a stabili prețul, valoarea bunurilor, toată lumea se raporta la leul olandez, chiar dacă era ieșit din uz. La fel cum încă se mai raportează lumea la vechile milioane de lei azi, deși milioanele au devenit între timp sute de lei”, a declarat pentru IMOPEDIA.ro prof. Tudorel Pleșoiu, istoric și profesor în economie.

În ani 1830, românii foloseau simultan câteva zeci de valute, ceea ce a condus la haos monetar

Abundența de monede străine a condus în scurt timp la haos, motiv pentru care s-au impus drept necesare legi care să restrângă numărul valutelor cu care se pot face tranzacții în Țările Române. Unele dintre ele au rămas în istoria colectivă, mulți dintre noi făcând frecvent referință la ele.

„Este interesantă istoria din spatele unor expresii precum „Nu am niciun sfanț” sau „Nu face două parale”. Vedeți dumneavoastră, în 1831, după ce regulamentele organice au redus numărul valutelor de folosit, moneda austriacă de argint numită zwanziger a devenit foarte cunoscută. Ea avea valoarea de doi lei, iar oamenii o numeau simplu „sfanț”. În paralel, se plătea și cu paraua otomană. O monedă mică de argit, a suta parte dintr-un leu. Dar această para era mai degrabă luată în derâdere, din cauza materialului prost din care era făcută. Se tocea din cauza folosirii și se suda de alte monede, din această cauză, deci paraua nu făcea două parale”, continuă prof. Tudorel Pleșoiu.  

Alexandru Ghica a instituit leul drept monedă națională, dar aceasta nu a existat decât virtual, ca unitate teoretică de cont

Câțiva ani mai târziu, în 1835, Alexandru Ghica instituie leul drept monedă oficială a românilor, echivalentul a 60 de parale. Cu toate acestea, leul nu a existat altfel decât virtual, drept unitate teoretică de cont, pentru că Imperiul Otoman nu accepta ideea ca un stat vasal să aibă propria monedă. În același an, în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza a încercat să bată propria monedă, dar otomanii au respins acest lucru, pe motiv că dreptul la monedă conferă independență unei țări, lucru care nu era de dorit în acest caz. Ideea baterii de monedă a fost reiterată de Alexandru Ioan Cuza, după Unirea Principatelor Române, cunoscută drept Mica Unire din 1859.

Cuza voia ca moneda națională să se numească „român”, Ion Heliade Rădulescu milita pentru numele de „romanat”. S-a discutat atunci despre baterea unor monede românești la monetăria din Paris. Un „român” trebuia să aibă 5 grame de argint și ar fi fost divizat în 100 de sutimi. Până la urmă, în 1850, s-a bătut o singură monedă a bronz de 5 parale, care  nu a fost pusă în circulație. În 1864, Cuza a bătut alte monede care nu au fost puse în circulație niciodată, piesele de 5 sutimi, care erau marcate cu efigia domnitorului și inscripția „Alecsandru Ioan I”, arată prof. Tudorel Pleșoiu.

În 1867, leul devine monedă națională de drept, cu puteri depline

Câțiva ani mai târziu, la 22 aprilie 1867, se stabilesc noi coordonate monetare: leul devine monedă națională de drept, cu puteri depline. De data aceasta era vorba despre o monedă bimetalică, de 5 grame de argint sau 0,3326 grame de aur și 100 de diviziuni numite bani. Acesta este momentul în care un leu valora cât un franc francez.

„Aurul era folosit pentru monedele de 5, 10 și 20 de lei, în timp ce monedele de un leu, doi lei și 50 de bani erau din argint. Otomanii nu au fost de acord nici de această dată cu monedele ce urmau a fi emise, dar guvernul român a comandat totuși monede de aur de 20 de bani, care chiar au fost puse în circulație în 1868, în serie limitată. Aveau efigia domnitorului Carol I și inscripția „Carol I domnitorul românilor”, continuă istoricul Tudorel Pleșoiu.

Primele monede au fost bătute în Anglia, iar tirajul a fost limitat, de 200 de piese. Au fost mai degrabă monede de protocol, dăruite oficialilor locali sau externi – parlamentari, miniștri, diplomați străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de Sigmaringen și unor capete încoronate din Europa. Ulterior, s-a deschis și Monetăria Statului, în 1870, inflamând relațiile cu partenerii externi. Imperiul Otoman a protestat, la fel ca și Austro-Ungaria, care vedea în acest act de independență o amenințare la siguranța imperiului, care stăpânea Transilvania și Bucovina. Presiunea puternică a celor două mari puteri a condus la retragerea monedelor, în anul 1870. Totuși, românilor li s-a permis să bată 5.000 de monede din aur și 400.000 de argint care să nu facă referință la domnitor, fiind astfel recunoscută suzeranitatea sultanului. În 1880 a fost înființată Banca Națională a României, singura instituție abilitată să emită monede de metal și hârtie.

În 1877, când au apărut primele bancnote, cu valori de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100 lei și 500 lei. Acestea au fost tipărite pentru a finanța Războiul de Independență. Dar vremurile de război au slăbit economia românească de-a lungul timpului. Primul Război Mondial a adus inflație, care a continuat în perioada interbelică și în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Intrarea Armatei Roșii a impus leul de ocupație rusesc, iar România a fost obligată la plata a uriașe despăgubiri de război. Atunci s-au emis moneda de 100.000 de lei și bancnota de 5.000.000 de lei, care au cel mai mare nominal din istorie”, explică istoricul.

Ulterior, politica fiscală a regimului comunist a condamnat clasa mijlocie și cea superioară la sărăcie, prin denominări făcute fără avertisment și fără posibilitatea de a converti moneda veche în cea nouă. Acesta a fost momentul apariției celui de-a doilea leu, numit ROL, urmat de al treilea leu, RON, care a intrat în circulație în anul 2005 și este folosit și în prezent.

CITEȘTE ȘI:

30 septembrie 2015