Miercuri, 30 iunie ora 7.00, autobuzul 123, la radio se vorbeste de criza imobiliara, scad preturile apartamentelor, unii dezvoltatori imobiliari ar putea sa intre in faliment, eu ma indrept spre unul din santierele din Pipera. Dupa jumate de ora sunt angajat pe santier ca muncitor necalificat. In loc de instructajul obligatoriu primesc o pereche de bocanci puturosi si o salopeta uzata. Pe la ora 3 primesc si cateva lectii despre piata imobiliara, asa cum se vede ea de pe santier. Prima regula: "Mai usor cu treaba, ca altfel transpiri"
Dupa jumatate de ora petrecuta in metrou ajung pe soseaua care duce in Pipera. In jur - zeci de constructii, zeci de macarale si sute de muncitori. Incerc sa identific un santier mai activ, unul care ar urma sa ma tina la munca toata vara. Pana sa ma dezmeticesc sunt luat in primire direct de pe strada de un “peste de santier”. “Cauti de munca, nu-i asa?”, ma intreaba nea Petrica. Ma duce spre santier. Pe panou sunt expuse pozele a doua constructii din fier si beton. Una dintre cladiri va fi destinata birourilor, cealalta - un bloc cu apartamente de lux.
Din strada, santierul pare un furnicar: flex-uri, ciocane, betoniere, o macara care tocmai urca un geam imens la ultimul etaj. Dupa cateva ore aveam sa aflu ca, in realitate, santierul e un fel de loc unde se predau cursuri de frecat menta si pierdut vremea.
Cat de greu poate fi sa te angajezi pe un santier?
Trebuie doar sa vrei, sa ai tigari si sa nu iti pese ca finalul zilei ai sa mirosi ca un cos de gunoi. Nea Petrica ma duce la baraca sefului. “Nu, nu intrati ca e sedinta mare de protocol”, spune tanti Maria. Printre usa intredeschisa a baracii de protocol, cea mai curata de pe santier, se intrevede o masa plina cu bauturi.
Nea Petrica pleaca si ramane ca eu sa il asptept pe Marius “Painea-Lui-Dumnezeu” sa ma angajeze. Despre Marius aflu de la tanti Maria, femeia de serviciu de pe santier, ca este un om bun. Mereu spune despre el ca este “Painea Lui Dumnezeu”.
Dupa o jumatate de ora vine Marius. “Vrei sa muncesti? Iti dau 1050 de lei pe luna, pentru prima luna. Apoi salariul mai creste. Poate dupa 2, 3 luni iti facem si carte de munca”. Batem palma si sunt angajat. Vorba-vine angajat, pentru ca nu semnez nici un contract nu mi se cere nici un act de identitate. Ma gandesc ca as putea fi un criminal in serie si nimeni de pe santier nu ar sti asta. Accept sa lucrez, desi cu 1050 de lei abia mi-as plati chiria si ceva din cheltuielile lunare.
Primesc insa o pereche de bocanci infecti, pe care daca i-as plasa in metrou sau intr-un autobuz as fi inchis pentru atac cu bomba chimica. Tanti Maria insista sa imbrac si o salopeta. In mormanul de haine mizere gasesc o pereche de pantaloni cat de cat curati si o camasa albastra, tipica pentru un muncitor de santier.
Imi iau casca si primesc indicatiile lui Marius. Voi munci alaturi de nea Ion. (Pe santier, porecla tine loc de nume, toti au o porecla). El se ocupa de izolatiile interioare, de structurile de rezistenta, de curatenie; este sef de echipa, face de toate. Ca toti ceilalti, de altfel.
Sursa6 August 2008
