Rătăciţi la poarta “Primei Case”

Programul „Prima Casă" nu merge, pare a fi consensul general din opinia publică. Paradoxal, acest lucru nu se datorează îngustimii cererii, cum ne-am fi aşteptat într-o perioadă de criză.

Problemele par a fi legate, în primul rând, de chestiuni birocratice, dar şi de o reticenţă sporită a băncilor, deja umflate cu portofolii de credite ipotecare nu tocmai grozave, contractate în vârf de bulă speculativă.

Presa şi site-urile de Internet abundă de tot felul de poveşti ale unor familii care au aplicat pentru includerea în program şi care se confruntă cu o mulţime de obstacole.

Şi, iarăşi, surprinzător, nici măcar în aceste condiţii clienţii nu par să se resemneze.

Aflăm, de asemenea, că proprietarii încearcă marea cu degetul şi ridică preţurile solicitate la vânzare.

Culmea, nici asta nu îi descurajează pe potenţialii cumpărători. În 20 de ani se întâmplă multe, îşi zic. Mai cu seamă că avansul pentru achiziţionarea locuinţei este ca şi inexistent în formula promovată în „Prima Casă".

Desigur, sumele garantate de programul guvernamental nu sunt în măsură să furnizeze masa critică pentru a influenţa decisiv piaţa imobiliară. Cu toate acestea, descoperim că în niciun caz clientela nu lipseşte. Din această perspectivă, chiar am putea spune că programul este un succes.

Atrage cumpărători în trendul descendent în care - deopotrivă - rechini, ştiuci, şalăi şi crapi de dimensiuni medii încă au de descărcat din portofoliile de active imobiliare cu care s-au ticsit în anii de boom.

Este adevărat că nu am fi auzit pe nimeni să se fi mutat în casă nouă. Dar dosarele se mişcă. Rodica Ionescu, consilier al preşedintelui Fondului de Garantare în programul „Prima Casă" (un fel de Fannie Mae), declara săptămâna trecută că deja, la instituţia pe care o reprezintă, sosesc aproximativ 170-200 de dosare pe zi.

Nu e chiar puţin. Semn că lumea vrea case. O vedem din motivaţiile oferite de potenţialii clienţi intervievaţi. Desigur, toţi aduc în faţă argumente mai degrabă de natură psihologică. Vor să aibă o casă a lor, s-au săturat să se tot mute în calitate de chiriaşi, doresc o viaţă de familie, vor „să facă un pas curajos".

Chestiunea financiară, ca de obicei, este aruncată în planul secund. Nivelul de îndatorare, riscul valutar, perspectivele profesionale şi salariale, simulări ale modificărilor de dobândă, calcule reci privind raportul dintre chirie şi preţurile de vânzare ale locuinţelor sunt expediate inexplicabil. Rămânem în alt registru, al unei filosofii de viaţă centrate pe prezent.

„Ne-om descurca noi în următorii 20-30 de ani!" „Nu poate fi chiar aşa rău!". „Până la urmă, prezentul ne presează!". „Oricum dăm o mulţime de bani pe chirie!".

Aceste enunţuri strict din perspectivă psihologică, regăsite din plin şi în anii în care curba speculativă din imobiliarul românesc era la apogeu, ar fi cazul să ne dea de gândit. Bancherii ar trebui chiar să fie deosebit de temători.

Cum să dai credit cuiva care aduce doar 5% pentru achiziţionarea unui imobil supraevaluat, la o rată de peste 50% din venituri şi care are o astfel de privire simplistă asupra unei decizii majore cum ar fi cumpărarea unei case?

Aceeaşi întrebare ar trebui să şi-o fi pus şi guvernanţii înainte să vină cu un astfel de proiect, dacă s-ar fi simţit, într-adevăr, reprezentanţi ai contribuabililor şi gestionari responsabili ai banilor acestora.

Statul preferă, însă, să inducă instabilitate în sistem promovând un tip de creditare prea puţin diferită de subprime-ul american.