Prima Casă, cu adresă necunoscută

Efectul lansării programului Prima Casă a depăşit de mii de ori aşteptările oficialilor. Nu pe cele legate de impactul benefic asupra economiei, de relansare a creditării sau de achiziţionare de către români a unei prime locuinţe. Nici pe departe.

Programul bate însă recordul când vine vorba despre confuzia pe care a putut să o stârnească, atât în rândul potenţialilor beneficiari, al dezvoltatorilor şi al bancherilor, cât şi al economiştilor.

Pe hârtie, Prima Casă arată bine: reduce la aproape jumătate dobânzile la credite, deci reduce şi venitul minim necesar pentru un astfel de împrumut ipotecar, impulsionează tranzacţiile imobiliare şi, merită precizat, ajută şi băncile să nu stea cu banii degeaba.

 În practică însă, Prima Casă este un program a cărui filosofie, a cărui menire nu sunt înţelese de aproape nimeni. Nici de oamenii de rând, nici de patroni şi, până de curând, nici de către bancheri. Una dintre dovezi este şi faptul că, în 20 de zile de la lansare, Fondul de Garantare nu a primit decât 78 de dosare de la bănci, în condiţiile în care plafonul maxim al programului este de un miliard de euro, respectiv cel puţin 16.000 de credite a câte 60.000 fiecare.

Prima Casă nu poate fi considerată un program de dreapta, de stimulare directă a economiei, pentru că nu se limitează doar la locuinţele noi, măsură care ar fi ajutat nesperat piaţa construcţiilor. Este greu de crezut că tranzacţiile cu locuinţe de 50.000 de euro din cartierele mărginaşe ale Capitalei vor salva, cât de puţin, economia.

În acelaşi timp, deşi brokerii de credite anunţă cu zâmbetul pe buze că au primit cereri pentru acest program şi de la şomeri sau de la persoane cu venituri de sub 1.000 de lei, Prima Casă nu este însă un program social, de stânga, în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a putea lua un astfel de credit, îţi trebuie un venit de peste 800 de euro, adică circa trei salarii medii pe economie.